marți, 30 iunie 2015

Trist

Am aflat azi o veste cat se poate de trista. Wink, o fata al carei blog era in blogroll la mine, si-a luat viata. Suferea de depresie, chiar in ultima ei postare scrisese ca face tratament impotriva unei depresii severe, dar se pare ca n-a mai rezistat. Ne-a anuntat despre asta sora ei, intr-o postare ce va fi, probabil, ultima de pe acel blog.
Mi s-a parut absolut incredibil. Am luat-o ca pe ceva destul de personal, dat fiind ca si eu am suferit cativa ani de depresie si stiu foarte bine ce ii trece prin cap unui om care are aceasta boala nenorocita. Din fericire, eu am gasit calea sa ies la lumina, insa ea se pare ca nu. Ceea ce e si mai uimitor este ca, desi atat de bolnava, ea avea o minte foarte creativa, lucra mult, croseta, a publicat si o carte, a doua se pare ca era pe drum, inspira multa lume, multa lume o admira. Din acest punct de vedere, nimeni n-ar fi zis ca fata asta avea asemenea probleme ...
Destul de ... poate ca nu ironic, dar acum aproape inutil mi se pare si faptul ca s-au strans deja la postarea sorei ei aproape 600 de comentarii. La postarea anterioara, in care se plangea (de fapt nu, doar anunta) ca are o perioada neagra, au comentat vreo o suta si ceva de oameni. De acum nu ii mai foloseste si nici nu mai poate sa stie cati oameni o urmareau. Ea s-a simtit mereu singura. Asta face depresia, te face sa te simti singur, inutil, mizerabil. Cand nu-ti gasesti rostul, doare si e o durere care nu trece cu antinevralgic, nici macar cu morfina, decat, poate, daca e in doze letale. 
Ea a ales calea asta. De fapt, nu ea a ales, a fost facuta sa aleaga asa. Stiu. Am inteles-o. Imi pare rau doar pentru ca nu a mai avut un pic de rabdare si mi-e ciuda ca a castigat ala. 
Ea a spus ca e singura si ca e bolnava si ca are o perioada grea. Asta ar trebui sa facem toti cei bolnavi de depresie, sa spunem, sa vorbim, sa cerem ajutorul cand nu mai putem, nu sa ne izolam. Depresia nu e ceva de care sa fii tu vinovat si sa-ti fie rusine. Nu e nebunie, e o boala si n-am cerut-o noi, cum nu cere nimeni nici o boala. Te trezesti cu ea.
Poate ca asta e lectia care trebuie invatata din acest gest atat de dramatic: depresivi, plangeti-va cand va e greu, cereti ajutorul cand nu mai puteti, cautati sprijin in oricine si in orice, prin orice metoda, iar daca aveti blog, scrieti pe blog despre asta. Sutele de comentarii pe care le-ati primi daca faceti gestul final nu va vor mai umple sufletul de bucurie, nici macar nu le veti mai putea citi!
Iar pentru ceilalti, cei care nu suferiti, lectia ar fi cam asa: chiar daca vi se pare ca nu aveti nimic de spus, un simplu cuvant lasat ca si comentariu la o postare cine stie, poate chiar salva o viata. Daca oamenii frumosi afla ca exista si alti oameni frumosi care vibreaza cu ei, se simt mai iubiti si mai putin singuri. Un comentariu dureaza cateva secunde, moartea e vesnica.

5 comentarii:

martamag spunea...

Chiar trist! Îmi pare tare rău de gestul prietenei de blog, dar nu pot să fac mai mult. Ziceam și eu adeseori că sînt depresivă, dar era așa un cuvînt care definea niște stări de lehamite...Doamne iartă-ne și pe noi și pe ea!

daiana spunea...

Imi pare rau de ce aud. Pe de alta parte ma bucur ca tu ai reusit si sa te ajute Dumnezeu sa ramai deasupra acestei boli si s-o invingi. Da, cred ca mai toti avem "episoade" de genul asta in viata. Altii chiar se imbolnavesc- nu stiu , parca am mai vorbit odata despre asta , e o boala ciudata pe care partial o inteleg pentru ca am avut si eu un episod de felul asta , m-au smuls din ea o pereche de palme zdravene si niste bune prietene care m-au "trezit" la timp si apoi mi-au stat alaturi. Singuratatea ucide si din pacate in zilele aste devenim din ce in ce mai insingurati , mai straini chiar cu noi insine. Of! Oare tine de suflet , de minte , de viata? Nu stiu...

Simona Fusaru spunea...

offf...

Ella spunea...

Doar azi am vazut postarea asta a ta. Aflasem si eu in ziua aia, dar de pe Facebook. Am plans mult. Am plans de ciuda ca inca cineva a pierdut batalia. E trist sa ajungi in punctul in care nu mai poti, in care renunti la lupta, si nu e nimeni acolo, absolut nimeni, ca sa te opreasca, sa-ti intinda o mana.

Mihaela Damaceanu spunea...

Of, Doamne, este cumplit! Acum vad si eu, cred ca eram in concediu cand ai scris si ma doare sufletul. Si eu am avut episoade usoare si parca mereu sta la panda pe langa mine, dar asa cum zici tu foarte bine, eu vorbesc pe unde pot si pe unde sunt ascultata. Uneori, ti-e teama, te gandesti ca ii incarci pe cei din jur cu ale tale, dar este mai bine decat sa nu spui. Probabil, ca pe masura ce nenoricita asta de boala se agraveaza, comunicarea cu ceilalti se diminueaza, se amplifica teama de a te plange. Eu cunosc pe cineva care a ajuns tot aici, vorbea putin, dar tot a transmis cateva semnale. Insa nimeni din jur nu a banuit intensitatea bolii, nimeni nu s-a gandit ca se poate ajunge pana acolo, groaznic ne-am simtit cand am aflat. Mai este o problema, cred. Oamenii nu apeleaza la medici. O parte, nu toti, bineinteles. La orice boala se merge la doctor, dar la nenorocita aceasta, mai putin. Parca nu ar fi boala, parca este o rusine care te impiedica. Parca fugim de recunoasterea bolilor psihice si asta nu este deloc in regula. Of... Eu mereu citesc despre plante si ceaiuri antidepresive, nu am depresie propriu-zisa, doar ceva foarte usor, care apare cand si cand, dar mama a vut multi ani si am teama de ea. Merg acum sa vad ce ai lucrat pentru Theodora, sa schimb registrul. Venisem sa vad ce ai scris si vazand in dreapta comentariul Ellei, am trecut sa vad despre ce este vorba, ca nu stiam.