vineri, 17 iunie 2016

Mame si prunci

Am o prietenă cu care îmi mai scriu "scrisori" virtuale. Nu ne știm în persoană, dar ne înțelegem de parcă am fi surori. In cel mai recent răspuns mi-a scris niște cuvinte atât de frumoase și de înțelepte, încat am simțit nevoia să vi le arăt și vouă, căci ar fi păcat să ascund așa o comoară și să nu se bucure și alte inimi de atâta frumos. Redau textul aproape integral, cu mici intervenții pentru păstrarea anonimatului:

"E drept că părinții noștri sunt responsabili pentru multe din suferințele noastre, dar vine o vreme când ne putem lua viața în mâini și ne putem, efectiv, reseta. Asta o spun din propria mea experiență, pentru că știi ce copilărie plină de traume am avut și eu. La mine s-a schimbat totul în bine când am decis să o iert pe mama pentru tot. Nu mi-a fost deloc ușor. A fost o luptă foarte mare: eu o acuzam,tot eu o apăram, azi hotăram să o iert, mâine mă trezeam că mă cert din nou cu ea în mintea mea, și tot așa. Vai, ce greu a fost! Dar ce bine mă simt acum! Iertarea e o decizie, să știi. Dacă așteptăm până simțim că vrem să iertam... așteptăm mult și bine, pentru că din fire omul e înclinat spre neiertare și, mai degrabă, spre rău decât spre bine. Faptul că am iertat nu înseamnă că aprob sau sunt de acord cu ce s-a întamplat, știi bine asta. Inseamnă că am acceptat că oricum nu mai pot schimba nimic, că am înțeles că dacă continui să o învinovățesc nu câștig nimic, dimpotrivă, mă zbat ca peștele pe uscat, că nu mă ajută cu nimic să trăiesc în trecut, dar că pot să îmi schimb prezentul. Iertarea e iubire, cred. Ceva de genul: te iubesc și te iubesc atât de mult încât dragostea mea acoperă toate greșelile tale. Si-atunci, după ce ierți, vine tiptil-tiptil pacea aia după care tânjesc sufletele noastre. Vine eliberarea și libertatea. Vine binecuvântarea.

Eu am înțeles-o în multe privințe pe mama și am încercat să fiu mai puțin dură cu ea după ce am devenit și eu mamă. E cel mai greu lucru de pe pământ și e așa de ușor să greșești! Faci lucruri greșite, convinsă fiind 100% că procedezi bine. Iți rănești copilul fluierând, fără măcar să îți treacă prin cap că vorba aia l-a rănit sau că a avut măcar vreo importanță, sau că măcar a auzit-o. Sunt foarte-foarte puțini părinți care fac rău cu bună știință copilului lor, cei mai mulți fac rău din ignoranță, din neștiință. Cei mai mulți fac rău convinși fiind că fac bine și procedează corect. Nu cred că există părinte pe lumea asta care atunci când aude reproșurile copilului să nu își dorească cu disperare să se întoarcă în timp și să schimbe totul, să procedeze cu mai multă înțelepciune, cu mai multă răbdare. Mama îmi mărturisea într-o zi că nici nu mai suporta să asculte emisiuni despre creșterea/educarea copiilor, pentru că atunci când realiza cât de mult rău ne-a făcut și cât de greșit a procedat cu noi, i se sfâșia inima și își dorea să nu se fi născut. Si eu, acum, când privesc în urmă, sunt conștientă de greșelile pe care le-am făcut, iar mai ales acum, în ultimele luni, mi-am analizat și răs-analizat comportamentul de părinte, felul în care am crescut-o, felul în care am pregatit-o pentru viață și dacă ai ști câte regrete am... Si dacă ai ști că în 99% din cazuri am greșit fără să fiu conștientă că greșesc, ba dimpotrivă...
Nimic nu e mai greu în viața asta decât să fii părinte și nimic nu doare mai tare decât să iți dai seama că ceea ce tu considerai că e spre binele copilului, a fost spre răul lui. Să vezi atunci regrete!
E greu, e greu să îți ții viața ta de individ în echilibru, viața de familie, viața copilului, să construiești un cămin, să încerci să-ți faci un viitor, să dai din coate, să te împarți în zece, să oferi și din aia și din-ai'laltă, iar la sfârșit, când lucrurile se liniștesc, copiii pleacă, se împuținează alergătura și în sfârșit ai timp să îți tragi sufletul, ai timp să observi unde ai greșit, te năpădesc reproșurile, regretele și simți că toată viața ta a fost... mai bine de' nu era. Am zărit suferința asta în ochii mamei mele într-o zi. I-am simțit si eu pentru o clipă gustul. Adevărul e că suntem cu toții în aceeași oală: părinți și copii, mame și tați, fiice și fii și din vârtejul ăsta, și din viața asta plină de suferință și de durere, plină de dezamăgiri și regrete, doar Dumnezeu ne poate pescui și reabilita și ne poate șopti cu dragoste: "n-ai fost un copil așa rău cum crezi tu că ai fost", "n-ai fost o mamă așa de rea cum crezi", "nu ești un om rău". Toți am fost răniți în vreun fel și toți am rănit măcar o dată, de-asta trebuie să ne iertam și să ne iubim.

Iubirea Domnului se manifestă în multe feluri, dar treaba diavolului e să ne facă să nu simțim asta, dar să ne simțim oropsiți, pedepsiți de Dumnezeu, neiubiți, să arunce o umbră asupra a tot ceea ce e frumos, ca să ne strice orice bucurie, să fure din stralucirea vieții. Sentimentele de multe ori sunt înșelătoare și ne sunt induse de duhuri nu tocmai bune și curate, tocmai ca să ne țină într-o stare de tristețe și nemulțumire. Dacă am avea, pentru o secundă măcar, capacitatea să vedem lucrurile așa cum sunt cu adevărat, să vedem dragostea lui Dumnezeu dar și viclenia celui rău...  Oricâte binecuvântări ar revarsa Dumnezeu asupra noastră, e posibil să nu le vedem, să nu le simțim, să nu le apreciem, pentru că diavolul are grijă să ne îndrepte atenția în altă parte, tocmai ca să ne fure bucuria. E o luptă grea.”

Nu-i așa că am o comoară de prietenă, înțeleaptă și bună?

5 comentarii:

Simona Fusaru spunea...

Da. Pentru ca o meriti.

Laura spunea...

Eu cred ca exista liber arbitru. Fiecare alege un anumit comportament, un anumit mod de a fi. Dumnezeu - Diavol, Bine - Rau = repere dupa care ne ghidam gandurile si faptele. Iertarea e intr-adevar...eliberatoare, dar nu schimba oameni, nu schimba fapte, nu schimba trecutul.

Laura spunea...

Sunt greseli intentionate, sunt greseli neintentionate, sunt greseli care se repeta la infinit. Eu, recunosc, deocamdata nu sunt suficient de matura pt a ierta totul.

cristina spunea...

Simona, daca tu zici, ma simt onorata.

Laura, n-a zis nimeni ca iertarea schimba faptele sau trecutul, ci ca il elibereaza pe cel care o acorda. Mie mi-ar placea s-o pot da tuturor celor pe care sunt suparata. Mamei mi-a fost usor, caci pe ea o iubesc si nu m-a durut nimic atunci cand am imbratisat-o in sufletul meu si i-am spus ca o iert si ca o iubesc. Ce ma fac, insa, ca pe alti oameni care mi-au gresit nu pot sa-i iert nici in ruptul capului? Asta toata lumea zice ca nu e bine, dar eu chiar nu pot acorda iertarea unor oameni care nici macar nu admit ca au gresit si persista in gresala lor permanent.

Maria spunea...

Mda. Avem nevoie de mai multa iertare. Cred ca pe noi ar trebui sa ne iertam mai inainte de a putea ierta pe altii.

@Simona: si eu cred ca exista liberul arbitru, insa pana ajungem la liberul arbitru avem atat de mult de muncit ...